„Drakkar”-ul pornește în 2026 de pe Coasta de Est a Statelor Unite ale Americii
Fenomenul „vâslitului vikingilor” (the Viking row) a acaparat întreaga presă mondială, devenind exemplul perfect despre cum sportul poate crea un liant pentru un întreg popor și da naștere unei semnaturi culturale globale.
Autor: George Drăgan
La prima vedere, gestul este simplu: fanii se așază umăr la umăr, adesea în rânduri lungi, și își sincronizează mișcările brațelor pentru a simula vâslitul într-o corabie vikingă, celebra drakkar, nava cu cap de dragon. Acompaniată de scandări și bătăi de tobă care cresc în intensitate pe măsură ce tot mai mulți oameni se alătură, această coregrafie a transformat tribunele în veritabile nave umane. Pornind de la o formă minimalistă de susținere a echipei, mișcarea a ajuns să devină o emblemă identitară puternică; pentru un popor a cărui istorie și prosperitate au fost strâns legate de navigație, a mima acest gest colectiv înseamnă a reafirma legătura cu propriile rădăcini.
Suporterul norvegian Ole Frøystad este creditat cu inventarea și popularizarea „Viking Row”. El a debutat acest gest alături de grupul de suporteri într-un meci amical împotriva Elveției, în martie 2026, iar acesta a devenit un succes instant. Totuși, abia la Cupa Mondială celebrarea a explodat și a devenit un fenomen viral.
După 28 de ani de absență, entuziasmul norvegienilor la această ediție de Cupă Mondială a atins cote maxime. Fanii au simțit nevoia să umple vidul de reprezentare, iar „Vâslitul Viking” a oferit exact acea formă de expresie recunoscută și ușor de replicat. Ceea ce a început ca o idee spontană a câtorva suporteri a evoluat rapid într-un ritual integrat: astăzi, vedem cum întreaga tribună se sincronizează sub ghidajul tobelor, gestul fiind preluat chiar de către echipa națională.
Pe stadionul unde se va desfășura marea finală a campionatului, după încheierea unei partide dramatice împotriva Senegalului, câștigată cu 3-2, Norvegia, proaspăt calificată în șaisprezecimi, își reunește întreaga echipă, inclusiv stafful tehnic, pentru a celebra împreună cu fanii. Acest moment, care va rămâne în istoria fotbalului norvegian, este dirijat de Martin Ødegaard, căpitanul echipei, care, în liniște deplină, bate toba ce stabilește ritmul acestei celebrări. Această mișcare aproape ritualică, ce sincronizează fanii și jucătorii, certifică „the Viking row” ca expresie identitară a fotbalului norvegian contemporan și ca simbol colectiv al unei culturi care își proiectează unitatea și coeziunea dincolo de terenul de joc.
Impactul social depășește însă limitele stadionului. Fenomenul este replicat cu o intensitate aproape contagioasă în contexte diverse: de la fanii care vâslesc pe scările metroului în drum spre arenă, până la momentele în care celebra Times Square este transformată, pentru câteva minute, într-o punte de corabie de către diaspora norvegiană din Statele Unite. Mai mult, ritualul a pătruns și în spațiul domestic și instituțional: în grădinițe, unde copiii imită mișcările sincronizate văzute la televizor, și chiar în Parlamentul norvegian, unde gestul este reinterpretat simbolic, ciocanul de ședință substituind toba pentru a marca un moment de unitate națională și pentru a oficializa această manifestare ca un element identitar relevant în sfera diplomației publice.
O scenă asemănătoare am putut observa la Campionatul European din 2016, când performanța Islandei a fost însoțită de o celebrare a fanilor similară ca ritm și expunere, însă lipsea elementul coregrafiei fizice a „vâslitului”, fiind prezentă doar bătaia din palme.Acesta a avut un efect similar: performanța Islandei, atât pe teren, cât și în tribune, i-a cristalizat un loc inedit în dinamica culturii fotbalistice europene, ca exemplu al unei națiuni care și-a depășit condiția periferică prin performanță sportivă și printr-un public unit și profund implicat.
Acesta este un exemplu foarte sugestiv despre modul în care prezentarea propriei culturi pentru susținerea echipei naționale poate porni de la marile evenimente sportive. „The Viking row” nu doar că generează expunere pozitivă la nivel mondial, ci contribuie la asocierea Norvegiei cu un ritual distinct, un anumit ritm și o expresie autentică a identității sale culturale. Fenomenul produce efecte atât în plan intern, cât și extern. În interior, consolidează coeziunea socială, unind populația în jurul unui ritual care celebrează echipa națională și transformă susținerea acesteia într-o experiență colectivă. În exterior, stârnește curiozitate și interes față de cultura norvegiană, determinând milioane de oameni să descopere semnificația acestui gest și originile sale.
Aici intervine dimensiunea diplomatică, în special ceea ce este cunoscut drept „people-to-people diplomacy”. Un japonez poate să nu își amintească toate rezultatele Cupei Mondiale, dar își poate aminti imaginea suporterilor norvegieni vâslind la unison. Un brazilian poate ajunge să asocieze spontan Norvegia cu acel ritual, iar un copil american îl poate imita fără să cunoască inițial semnificația sa. În acel moment, sportul depășește granițele competiției și devine un vector de diplomație publică. Statele nu au șansa de a câștiga doar trofee, ci și atenția, memoria și imaginația publicului global. Atunci când un simbol cultural devine recognoscibil la nivel internațional și este asociat în mod pozitiv cu o anumită țară, acesta începe să funcționeze ca un instrument de soft power, consolidând imaginea și influența acelei națiuni dincolo de arena sportivă.
Aceeași logică a asumării simbolice și culturale se regăsește și în discursul jucătorilor. Răspunsul lui Haaland, starul incontestabil al naționalei, atunci când a afirmat că „Franța probabil ne va învinge și, cel mai probabil, va câștiga întreg turneul”, nu pare deloc întâmplător. Faptul că a recunoscut superioritatea Franței nu trădează lipsa de ambiție, ci se înscrie în aceeași logică a unui imaginar nordic în care demnitatea nu vine din negarea diferenței de forță, ci din asumarea luptei până la capăt. În tradiția mitologică nordică, zeii cunosc deznodământul de la Ragnarök, dar aleg totuși să meargă înainte și să se pregătească de luptă. În același registru, eroismul nu izvorăște din garanția victoriei, ci din refuzul de a abandona confruntarea.
Privit în ansamblu, anul 2026 a adus Norvegia în centrul atenției internaționale nu printr-o strategie de imagine construită artificial, ci printr-o expunere organică, rezultată din coerența unui sistem sportiv solid, din bune practici și din implicarea constantă la nivel de cluburi, federație și suporteri. Performanțele recente și dinamica ecosistemului sportiv norvegian, în special clasarea pe primul loc în clasamentul medaliilor la Jocurile Olimpice de Iarnă Milano Cortina 2026, au amplificat această vizibilitate într-un mod natural, fără o planificare explicită de tip campanie de branding. Mai mult decât performanțele în sine, ceea ce a captat atenția internațională a fost sistemul care le generează. În pofida unei populații relativ reduse, Norvegia și-a construit succesul pe un model participativ al sportului juvenil, în care copiii până la vârsta de 13 ani concurează fără medalii, diplome sau ierarhii oficiale, privilegiind dezvoltarea pe termen lung în detrimentul performanței imediate.
În acest sens, Norvegia devine un exemplu de nation branding emergent, în care imaginea internațională nu este impusă, ci se construiește gradual, prin practici consecvente, simboluri spontane și capacitatea de a transforma sportul într-un vector autentic de identitate și proiecție globală.
Credite foto:
New York Times, “Norway’s “Viking Row” Craze Takes Over World Cup”
Newsinenglish.no - “Football ‘Vikings’ kick up a fuss”